Pagini var zu_autoplay=false;

luni, 28 martie 2011

Mircea Eliade si extrema dreapta romaneasca (Iphingenia)

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. In timp ce scria articole antisemite [10] a luat poziție fața de expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [11],[12] și că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită citare]. În ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui Codreanu

Iphigenia sau jertfa legionara" (1939-1941)



In decembrie 1939, dupa eliberarea sa din lagarul de la Miercurea Ciuc, Mircea Eliade scrie piesa Iphigenia. In viziunea lui Eliade, fiica regelui Agamemnon nu numai ca nu se opune sa fie jertfita pe rug, dar chiar face elogiul auto-sacrificiului, a jertfei "pentru mantuirea celorlalti". Ea ar fi putut sa evite decizia oraculara (prin casatoria cu Ahile), dar a preferat sa se "arunce in bratele mortii" ("sa se casatoreasca cu moartea", cum ar spune Eliade), pentru a permite armatei grecesti sa plece la razboiul troian. Trimiterile la Legenda Mesterului Manole sunt evidente in piesa: "Nu voi fi zidita - isi motiveaza Iphigenia sacrificiul - la temelia unei marete cladiri, ca s-o insufletesc si sa-i dau viata", ci la temelia victoriei asupra Troiei. Alegerea subiectului martial si semnificatiile piesei sunt stravezii. Cultul mortii si exaltarea sacrificiului pentru patrie faceau parte din retorica discursului legionar.

Premiera piesei are loc pe 12 februarie 1941, la 18 zile dupa rebeliunea legionara. Un fragment din Jurnalul lui Sebastian este concludent: "Premiera Iphigeniei lui Mircea Eliade la [Teatrul] National. Se intelege, nu m-am dus. Mi-ar fi fost imposibil sa ma arat la nu importa ce premiera, si cu atat mai putin la una care, in mod fatal (autor, interpreti, subiect, public), trebuie sa fi fost un fel de reuniune legionara. As fi avut impresia ca asist la o «sedinta de cuib». […] Textul e plin de aluzii si subintelesuri (pe care le remarcasem inca de anul trecut, la lectura) […]. Simbolul mi se pare cam gros totusi: «Iphigenia sau jertfa legionara», s-ar putea numi piesa in subtitlu. Acum, dupa cinci luni de guvernare [legionara] si trei zile de rebeliune, dupa atatea asasinate, incendii si pradaciuni - nu se poate spune ca nu se nimereste" (12 februarie 1941). Dupa circa o luna, Sebastian se duce totusi sa vada piesa. Comentariile lui din Jurnal sunt mai putin radicale. Totusi, el observa "pe alocuri suparatoare intentii legionare" (6 martie 1941).

S-a spus ca, in acea perioada, Mihail Sebastian era deosebit de suspicios si subiectiv. Chipurile, era un obsedat care vedea "intentii legionare" peste tot, chiar si acolo unde nu erau. Dar o "descifrare" similara a mesajului piesei a facut si tanarul I.P. Culianu peste patru decenii, in Italia, in cu totul alt context socio-cultural-politic. Citind scenariul piesei Iphigenia in 1977, Culianu descopera "cu o anumita surpriza si cu amaraciune" asocierea maestrului sau la ideologia Miscarii Legionare. Este vorba de o "pozitie ideologica" jenanta, care - conchide Culianu - "ni se pare, astazi, absolut de neinteles" 7.

Nu este intamplator faptul ca in 1951 cativa legionari romani au publicat in Argentina scenariul tragediei Iphigenia. Eliade insusi a operat cateva modificari. El a adaugat si o scurta prefata: "Public cu bucurie, dar si cu strangere de inima, aceasta piesa de tinerete, care placea atat, cand a fost scrisa, prietenilor mei Haig Acterian, Mihail Sebastian, Constantin Noica si Emil Cioran". De altfel, el dedica lui Haig Acterian si Mihail Sebastian - "doi dintre cei mai buni prieteni" -, "acest text, pe care l-am iubit impreuna in amurgul tineretii noastre" 8. In 1951, cand apareau aceste randuri, Mihail Sebastian nu mai avea cum sa-si exprime rezervele fata de o astfel de afirmatie. El recunoaste totusi in jurnal ca, de jena sa-i spuna prietenului sau adevarul in fata, a mimat aprecierea fata de scenariul piesei: "Dupa [ce am citit] Iphigenia am acoperit cu cateva exclamatii admirative nemultumirea mea reala" (28 februarie 1940).

miercuri, 9 martie 2011

TROOPER VLAD TEPES







Vlad Tepes

Vlad Tepes

Vlad TepesVlad Țepeș (n. noiembrie/decembrie 1431 - d. decembrie 1476), denumit și Vlad Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara Românească în anii 1448, 1455-1462 și 1476.
S-a născut în cetatea Sighișoara din Transilvania[2], ca fiu al lui Vlad al II-lea Dracul și al unei nobile transilvănene.
A fost căsătorit de trei ori: întâi cu o nobilă din Transilvania - Cnaejna Bathory a Transilvaniei, apoi cu Jusztina Szilagyi a Moldovei și apoi cu Ilona Nelipic a Valahiei, verișoară a lui Matei Corvin.
A avut cinci copii, patru băieți și o fată: Radu și Vlad din prima căsătorie, Mihail și Mihnea I cel Rău din a doua, și Zaleska din a treia căsătorie.[1]
În timpul domniei sale, Țara Românească și-a obținut temporar independența față de Imperiul Otoman. Vlad Țepeș a devenit vestit prin cruzime și pentru că obișnuia să își tragă inamicii în țeapă. Din porunca sa 41 de oameni au fost executați astfel, iar 300 au fost arși. Datorită conflictelor cu negustorii brașoveni, aceștia l-au caracterizat, propagandistic, ca pe un principe de o cruzime demonică.

În 1453, resturile Imperiului Bizantin sunt cucerite de otomani, care obțineau astfel controlul asupra Constantinopolului (actualul Istanbul) și amenințau Europa. Imperiul Otoman ajunge să stăpânească mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parțial Ungaria, parțial România, Bulgaria, Albania și Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porțile Vienei, al cărei asediu eșuează. În acest context istoric, Vlad Țepeș a luptat pentru a-și apăra domnia și țara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte și execuțiile și supliciile cu caracter exemplar și de intimidare.

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, fusese primit în Ordinul Dragonului. Ordinul - care poate fi comparat cu cel al Cavalerilor de Malta sau cu cel al Cavalerilor Teutoni - era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze fuseseră puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (mai târziu împărat al Sfântului Imperiu Roman) și de cea de-a doua soție a sa, Barbara Cillei.

Simbolul Ordinului era un dragon, iar scopul era apărarea creștinismului și cruciada contra turcilor otomani. Datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului DraGonului în 1431 la Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp însă, în 1436, numele lui va fi șters de pe lista cavalerilor deoarece în anul 1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creștin al Ordinului care avea ca scop protejarea creștinătății de păgâni, în speță de amenințarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii care au asediat și incendiat Cetatea Severinului, fiind uciși toți cavalerii teutoni din cetate, care luptau împotriva pericolului otoman. Tot în 1432 în fruntea acelorași turci, folosindu-se prin viclenie de titlul de cavaler al Ordinului, Vlad ordonă deschiderea porților Cetății Caransebeșului care, ascultând porunca, va fi incendiată și jefuită de aceiași turci conduși de Țepeș, jaf și pustiire care se va întinde în întregul sud al Transilvaniei, turcii retrăgându-se cu prăzi și robi nenumărați la sud de Dunăre.

Porecla Țepeș i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazikli Bey, (Prințul Țepeș). Acest nume a fost menționat pentru prima oară într-o cronică valahă din 1550 și s-a păstrat în istoria românilor.

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Țării Românești (una dintre cele trei provincii românești, celelalte două fiind Moldova și Transilvania) și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său - asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești. Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de boierii din Târgoviște.

La vârsta de 17 ani, susținut de un corp de cavalerie turcească și de un contingent de trupe împrumutate lui de pașa Mustafa Hassan, Vlad Drăculea a luat pentru prima dată domnia Valahiei. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care și-a recăpătat tronul. Pentru a-și asigura a doua și cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a trebuit să aștepte până în 20 august 1456, când a reușit să-și ucidă dușmanul de moarte.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost trași în țeapă, iar ceilalți au fost forțați să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost puși să construiască o fortăreață pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeș.

Vlad Țepeș a ajuns curând faimos din cauza metodelor sale brutale de pedepsire. Conform detractorilor sași din Transilvania, el ordona deseori ca osândiții să fie jupuiți de piele, fierți, decapitați, orbiți, strangulați, spanzurați, arși, fripți, ciopârțiți, bătuți în cuie, îngropați de vii etc. De asemenea, punea să li se taie victimelor nasul, urechile, organele genitale și limba. Însă supliciul favorit era trasul în țeapă, de la care provine porecla Țepeș, cel care trage în țeapă. Această formă de execuție a folosit-o în anii 1457, 1459 și 1460 contra negustorilor transilvăneni care nu respectaseră legile sale comerciale. Incursiunile pe care le făcea împotriva sașilor din Transilvania erau în același timp și acte de protecționism menite să promoveze activitățile comerciale din Țara Românească. În plus, în acea perioadă era ceva obișnuit ca pretendenții la tronul Țării Românești să găsească sprijin în Transilvania, unde așteptau momentul potrivit pentru a acționa.



Faimos in special ca si personajul-vampir din cartea lui Bram Stoker, contele Dracula sau Vlad Tepes a fost in realitate un Principe al Valahiei (regiune aflata pe teritoriul Romaniei de astazi). Un vasnic aparator a Valahiei impotriva turcilor, a fost portretizat si ca un erou patriotic dar si un conducator crud si fara scrupule.
Vlad Dracul a fost un conducator fara mila care a tras in teapa si torturat intre 40000 si 100000 din inamicii sai, turci sau valahi, care au constituit o amenintare la adresa puterii si pozitiei sale. Dupa trei domnii separate, a fost ucis in lupta cu turcii in apropiere de Bucuresti in 1476. Turcii i-au taiat capul si l-au trimis Sultanului Imperiului Otoman, Mehmed al II-lea. Locul de odihna al restului ramasitelor sale nu este cunoscut.
Teorii
Teoria cea mai acceptata despre Mormantul lui Vlad este ca a fost inmormantat la insula Manastire [din Snagov]. Totusi, dupa cateva sapaturi arheologice efectuate pe insula ramasitele lui Vlad nu au fost gasite.
O alta speculatie spune ca ramasitele lui Vlad ar fi fost inmormantate prima data la Manastirea Comana, totusi, manastirea a fost reconstruita in secolul saptesprezece si nu au fost gasite nici un fel de ramasite acolo. O alta teorie este legata de superstitie, din cauza legendelor despre vampirii care bantuiau Valahia in vremurile acelea, Vlad ar fi putut fi mutat oriunde pentru a preveni si proteja calugarii de a nu fi omorati in somn
Vlad Dracula Pictures
Vlad Tepes "Dracula" - Bran Castle
Vlad Tepes "Dracula" - Bran Castle
Commonly known as Dracula's Castle, the Bran Castle was originally a stronghold built by the Knights of Teutonic Order in 1212. The first documentary attestation of the Bran Castle is the act issued on November 19, 1377, giving the Saxons of Kronstadt (Brasov) the privilage to build the Citadel. The building started in 1378 as a defense against Turks and later became a customs post on the pass between Transylvania and Wallachia. From 1920 the castle became a royal residence until the expulsion of the royal family in 1948. On 1st October 1950, the Bran Castle was declared a historical monument. Today it functions as a very attractive museu

luni, 7 martie 2011

I love John Galiano

Designerul care îi face pe oameni să viseze prin creaţiile fanteziste, haute couture, în culori vii, omul care avea lumea vanitoasă a modei la picioare se confruntă acum cu scandalul vieţii. Arestat săptămâna trecută pentru afirmaţii antisemite, Galliano va fi judecat de procurorii francezi şi este pasibil de închisoare. Între timp, brandul Galliano se află sub semnul întrebării: designerul a fost concediat de la casa de modă Dior şi se află sub oprobiul lumii mondene. "Voi lupta să îi fac pe oameni să mă ierte", spune designerul.

Trei zile mai tarziu tabloidul britanic  The Sun dadea publicitati filmuletul care confirmă că designerul făcuse remarci rasiste. Totuşi, Galliano avea circumstanţe atenuante: băuse mai mult de două sticle de vin şi fusese provocat, aşa cum susţine Franca Sozzani, jurnalistă la revista de modă Vogue.
       Din surse sigure care au fost la fata locului  lui John Galiano i s-a inscenet cele mai sus enumerate. iar aceste se spune ca ele fiind razbunarea celor de YSL care ravneau la postul de director de creatie al casei dior.
YSL fiind ucenicul lui Christian Dior, care in 1955 ii vine in ajutor ca asistent.


 Christian Dior n.21 ian. 1905 -- d.23 oct. 19579 52(ani) Montecatini Terme Toscana Italia.